Făurari

N-am sperat niciodată ce am primit de la viaţă. Străfulgerarea mi-a venit mai ieri sub forma unei fetiţe de 6 ani cântând la vioară, acompaniată la pian de o profesoară cu experienţă. Armonia şi sinergia interpretării, urmată de ropotele de aplauze m-au facut să înţeleg că menirea unor destine este de a făuri momente.

În spatele acelui final reuşit de concert era şi efortul părinţilor ce pot înţelege contextul şi modul în care să îşi ajute copilul pentru a crea şi trăi astfel de momente. E o munca de echipă familie sau de familie echipă ale cărei provocări bat orice film şi ale cărei realizări pot depăşi orice imaginaţie.

Bunicul fusese fierar. Am bătut o bucată de vreme cu ciocanul în nicovală alături de el. În atelierul lui am văzut că munca aduce rezultate pe măsură dacă nu renunţi. Acolo pot găsi îndepărtând praful vremurilor o rădăcină a vocaţiei de făurar. Şi e mare şansa ca partenerul de viaţă întâlnit avea sub braţ un ghiveci cu o astfel de mladiţă.

Ieri am văzut cum din acest amalgam de timp, muncă, imagini, sunete, speranţă şi răbdare se naşte armonia muzicii, cresc zâmbete şi zboară aplauze. De ieri încep să întrevăd un mare răspuns al vieţii… învătăm împreună cu copiii noştri că astfel de momente se făuresc; devenim făuritori de momente.

–––––––––––––––––––––––

E luna florilor. 34 de ani. Primesc de la viaţă nişte piese de puzzle care compun lucruri total diferite faţă de dorinţele raţiunii… „În cazul acesta, aş vrea o îngheţată cu caramel, ca să pot contempla în linişte revelatia.” Şi să mă bucur de ele cu suflet de copil…

Fluturele de oţel

Mai stau de vorbă cu sufletul meu. Fac destul de des asta. E un prieten bun, de care ar trebui să am mai multă grijă. Să îl las mai des să cânte, să se bucure.
Venind încoace, pe avion, într-o stare de semiadormire am încercat să vizualizez cam cum arată sufletul meu. N-a durat mult şi imaginea s-a creat de la sine. Pe un fundal destul de închis la culoare am zărit o bară de oţel, cilindrică, super lucioasă, cu nuanţe albăstrui. Ştiam că el este, că se schimbă la culoare când începe să se încălzească, iar când trăirile devin prea puternice se încinge şi curge într-un galben perfect. De acolo cresc vise şi uneori se ridică cu aripi întrebatoare un fluture. La primele bătăi de pe aripi încă mai cad picături topite. Încet, începe să se închidă la culoare şi să devină lucios, transformându-se într-o minune: fragil, sensibil, delicat prin formă şi puternic prin substanţă.
E iarnă în Scoţia şi ninge cum nu am văzut niciodată pe aici. Am ajuns ca într-o poveste din cărţile minutios desenate ale copilăriei. Am luat şi am văzut lucruri minunate de care m-am bucurat şi eu, întorcându-mă în timp, la vremurile în care visele erau mult mai la îndemână.

Izvorul

Lumina mea e în munţi înalţi, după stânci ascuţite şi văi încălzite rar de soare. Le-am urcat să îmi caut lumina, să mă găsesc acolo, înconjurat de libertate, simplitudine, sinceritate, linişte. Ca într-o transă, mă întâlneam cu mine, cel care era de găsit. Mă astepta după încercări majore tăcut sau exuberant, cu mâinile fluturând sau îmbrăţişând în lacrimi de bucurie viaţa.
E modul meu de a medita, de a ajunge unde rar reuşim: în cele mai mari adâncuri ale cunoaşterii de sine.